sau poate Praga
nu, nu orasele…ma joc de-a calatoria fara bilet
de fapt as vrea un tren fara nume , cu perdele tarcate la geamuri, locomotiva cu aburi si taxator imbracat in costum visiniu si camasa alba
sa port palarie de paie si vantul sa mi-o zboare de pe cap
sa imi scot manusile lungi de dantela ca sa pot bea cafea neagra din ceasca mica de portelan
elegant sau complicat
nu pot da un nume dorului
ramane dor, inchis tainic intre coperti de matase, in cufar greu de lemn lacuit
cheia mi-am atarnat-o de gat , langa trifoiul cu patru foi
hmm, pare ca totul e relativ
sau.. ca paralelele mele nu respecta legile clasice
constienta ca imi construiesc realitatea din ce simt, ce gust, ce privesc, ce ma atinge si ce nu las sa ma atinga
simturi elementare , senzatii, ca cea de amar, de dulce, de fierbinte…
dar senzatiile din lumea pe care mi-o construiesc in gand, in somn? ceea ce simt, aud….
de cate simturi e nevoie pentru a construi o realitate????
…
ceaiul meu de plante cred ca a suferit transformari peste noapte
il las si imi infig dintii in carnea cruda a unui mar
Luxemburg, Praga, Paris
nu, nu orasele
doar trenuri legand statii ale unui Bucuresti cateodata vesel, trenuri in care oameni cu carti zambesc sau se incrunta involuntar
…
minutele sunt scurte sau extraordinar de lungi
depinde de unghi si de compozitie
😉