mi se pare ca uneori, atunci cand zambesc nu sunt chiar eu, iar cand rad in hohote ma transform in intregime

mi se pare doar

in esenta , gesturile care ma nedumeresc imi aduc aminte de aer proaspat, cer albastru ,iarba cruda….

de ce?

de ce ma sperie ochii ce privesc pana in suflet? de ce imi este frica sa tac si acopar cu vorbe colorate spatiul intins si alb al unei zile? sau al unei nopti?

ar putea sa imi creasca spini in loc de degete, ar fi mai simplu

am pofta de o cafea mare si neagra in-o ceasca de lut ars fara modele

prea multe adjective

prea mult orice

pietrele stiu mai bine