imi vine al naibii de tare sa plang
fara retineri, fara batiste albe, fara sentimente de vinovatie
e usor sa te pretinzi puternic, greu sa iti accepti slabiciunile, sa accepti in primul rand ca le ai
sa nu fugi, sa nu iti pui armura, sa nu spui ca  nu te poate atinge
ca nu exista nimic la care sa vibrezi, ca ai uitat cum e sa taci uitandu-te la ploaie si sa razi uitandu-te la soare….
ca nu iti place sa mergi la lumina felinarelor pe strazi pietruite si sa bei ceai de iasomie la o masuta de lemn schioapa de un picior
ca nu vrei sa iti lasi minutele sa zboare legate de coada unui zmeu colorat de hartie pe care ai desenat zambete…

logic ar fi sa spun ca sunt trista si ca ieri eram fericita
ar fi minciuna, partiala dar minciuna…prin omisiune sau inconstienta
in lumea mea de ciocolata timpul curge ciudat, iar eu traiesc supunandu-ma altor legi
eram trista ieri si fericita astazi
…
un mod straniu de a strange pumnul ca sa nu pierd margelele colorate
un mod  de a spune ca ata rupta pe care erau insirate m-a invatat sa cresc
faptul ca  nu incerc sa o innod la loc
….
e vara, si as putea sa soptesc cu usurinta ca aici se termina lumea mea de ciocolata si sa pasesc in realitate brutal
as putea sa uit , sau sa fug, sau sa nu simt
e  usor, am facut-o de atatea ori razand in hohote

dar nu as fi om, nu unul adevarat, nu din carne si oase si sange care uneori fierbe
cumva, unde se termina lumea mea de ciocolata incepe a ta, sau a altor nebuni…..
nebunii sunt frumosi, cuminti si copii
nu?